Despre depresie
- De suflet
- 22 November 2021
Din 2017 incerc sa scriu acest articol. Si ma tot poticnesc, si tot aman din teama, din lipsa de timp, mereu cu intrebarea: ‘Da’oare chiar ajuta pe cineva ce am eu de spus?” pe buze. Caci da, din 2017 am invatat la terapie sa trec orice gand nu-mi da pace printr-un filtru al eficientei si sa-mi pun niste intrebari inainte de a-i da voie sa fie intens: 1. E adevarat ce zic? 2. Ajuta pe cineva? Daca nu trece de primele 2 cu cate un DA, atunci sigur trebuie inlaturat, ignorat. Insa in ceea ce priveste depresia si lupta contra ei am ajuns sa cred ca nimic nu e degeaba si ca merita fiecare efort, chiar daca voi primi, asa cum s-a mai intamplat, tot felul de pareri superficiale, opinii si priviri de sus, injurii si altele. Pentru ca daca reusesc sa ajut macar un om care nu mai poate sa-si duca greul pentru mine este mai mult decat suficient.
Scriam mai demult pe Facebook despre cazul unei mame cu 2 copii care s-a sinucis. ‘Aparent’ nu avea probleme. Insa de aici incepe toata problema de fapt. De la acest aparent.Si de la ce se cade si de la toate prejudecatile din lume.
Tot incerc sa explic oamenilor din jur ca nu putem decide noi pt celalalt ce e important, ce conteaza, ce bucura sau intristeaza un alt om. Da, celalalt poate parea ca are totul: iubire, familie, bani, dar in sufletul lui sa simta ca nimic din ce are nu e acolo unde isi doreste. Sau ca are, dar nu asa cum are nevoie. De ce incerc eu sa dau explicatiile astea? Ce ma recomanda ca sa zic asa? Faptul ca si eu am trecut printr-o depresie. Una urata chiar, din care am iesit pentru ca am putut sa cer ajutorul la momentul potrivit, pentru ca am avut langa mine cea mai buna mama de pe pamant si cei mai buni prieteni. Insa nu toti au norocul asta, nu toti realizeaza rapid ce au, nu toti au exercitiul auto-examinarii si introspectiei incat sa poata actiona la timp.
Depresia e una dintre cele mai urate boli. Nu as vrea sa o compar cu vreo alta afectiune caci fiecare le avem pe ale noastre. Dar daca ar fi totusi sa o compar cu ceva e cu o mlastina cu nisipuri miscatoare. Te afunzi si de multe ori nici nu-ti mai pasa ca te afunzi pentru ca tu nu mai poti demult sa duci tot ce ai de dus si abandonul poate parea de multe ori o solutie. Peste 800.000 de oameni mor anual prin suicid spune o statistica din 2019. Acum intelegeti?
Depresia e o mlastina in care te tot afunzi pe zi ce trece, de cele mai multe ori nici nu realizezi, caci sunt enorm de multe cazurile in care cei in depresie sunt functionali la un nivel decent. Adica se duc la job, isi ingrijesc copii si parintii, zambesc chiar celor din jur. Insa cand ajung acasa, cand ajung in intimitatea lor, in baie sau in pat, unde in sfarsit simt ca se pot lasa sa fie, ii copleseste deznadejdea, durerea, imobilitatea si pe scurt nu mai gasesc placere in nimic. Cam asa poate fi descrisa depresia: nu mai gasesti rostul, nevoia, motivatia si placerea de a face nimic: nici sa mananci, nici sa bei, nici sa te plimbi, sa vorbesti, sa nimic. Pentru ca te simti la capatul puterilor si de cele mai multe ori doar te faci mic, te ghemuiesti si plangi deznadajduit ca nu stii cand si daca se va termina durerea asta.
Sunt atat de multe de spus ca nu stiu de unde sa incep. Cred ca cel mai important, dar cel mai important e ca, daca cineva drag sufera de depresie sa nu-l judecati. Sa nu-i spuneti intrebari idioate de tipul: ‘ai o familie care te iubeste si tu te gandesti la…?’ Pentru ca depresia nu e logica. Depresia e o boala, e multa durere, e sfasaietoare. Nimeni nu ajunge in depresie pt ca vrea. Sau pt ca face ceva gresit. Depresia, ca si cancerul se infiltreaza in suflet si din pacate, de multe ori, te prinzi cand e serios stabilita.
Chiar si cand nu esti in depresie te doare sa fii judecat, nu? Mai ales de catre cei dragi: parinti, iubit (a), copii, prieteni. Ei bine, cand esti lovit de depresie si fix atunci vine un prieten si-ti spune (de exemplu): Dar de ce spui ca vrei sa te arunci pe geam? Nu ti-e rusine? Esti iubit, ai o situatie materiala buna, esti sanatos, ce-ti mai trebuie?
Pai iti trebuie sa te accepti, sa te placi, sa ai incredere in tine, sa nu mai simi vina si frica, si toate astea sunt lucruri care vin atunci cand scapi de traume. Un lucru deloc usor. Un proces intreg care cere timp si energie si rabdare.
Asa ca, daca simti ca nu mai poti duce starile tale sufletesti sau ca cineva drag e acolo, te rog, te rog mult, apeleaza la un specialist, un medic psihiatru sau un psiholog. Da, e posibil sa nu-si permita toata lumea, insa cunosc f multe cazuri in care psihologii iau cazuri pro-bono sau exista asociatii care ofera ajutor.
Iar tu, cel care intai judeci si apoi te uiti la om, te rog, daca nu poti ajuta, daca nu poti pune umarul, mai bine taci. N-ai vrea ca vorbele tale sa sfredealeasca si mai mult un creier deja obosit si sa duca la altele.
Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”.
