Fetița din prea înalt (fragment de poveste)

0 Flares Filament.io 0 Flares ×

Era demult, tare demult, când oamenii și animalele trăiau laolaltă, când nu existau orașe ori case, ci doar acoperișuri, peșteri și adăposturi.
Se întâmpla într-o vreme în care totul era posibil, în care abia puteai distinge realitatea de vis.

În acele vremuri îndepărtate, trăia o fetiță a cerurilor. Ea se putea urcă la înălțimi nebănuite de mintea omului, putea prinde păsări în zbor, ba chiar ar fi prins și avioane dacă trăia în vremea lor.

Fetiță se numea Lora și avea 12 ani împliniți. Trăia singură căci ambii părinți au dispărut într-o seară în care cerul aruncă scântei de furie și scotea fum. Părinții Lorei nu puteau zbura, erau oameni simpli ce se îndeletniceau cu munca câmpului și vânătoarea. Unii le-ar zice homo erectus, noi vom alege să le spunem oameni obișnuiți.
Lora a fost ca ei până într-o zi în care se uita cu drag după un pescăruș și în fugă ei nebună după înaripata curioasă, a simțit că-i fuge pământul de sub picioare. La început a crezut că s-a împiedicat, doar căzuse de atâtea ori. Însă nu, de data asta trupșorul firav de copilă plutea ușor deasupra solului.

Stupoare, panică, dat din mâini că și cum ar avea aripi, Lora a trecut prin toate stările. Nu înțelegea cum e posibil să facă ceva ce părinții ei nu au învățat-o. Doar ei i-au spus tot: cum se merge, cum se doarme, cum se trăiește, cum se vorbește. Cum e posibil că ei să fi uitat tocmai de ceva atât de important cum e zborul?

La început i-a fost frică să spună oricui descoperirea ei. Se temea de o mulțime de lucruri: dacă o vor consideră ciudată, dacă o vor exclude din familie și comunitate, dacă o vor legă, dacă și cu parcă.

Așa că a ținut totul pentru ea și prietenul ei bun, căci lui nu-i putea ascunde nimic. Prietenul Lorei se numește Sigfrid și e un cârtiț. Adică masculul cârtiței.
Ciudată prietenie, nu? Între o vietate a cerului și altă a pământului, ba chiar a adâncurilor lui. Sigfrid era fericit să afle despre toate minunățiile lumii pe care n-o putea vedea niciodată, povestite de Lora cu lux de amănunte și astfel căpătând gust, culoare și sens.
Lora era bucuroasă să-i fie de folos și încântată că are un prieten, căci era tare timidă din fire.
Anii au trecut, Lora zbura doar când n-o vedea nimeni, iar părinții ei habar n-aveau de calitatea excepțională a fiicei lor.

Din nefericire, ziua nefastă a sosit, iar părinții Lorei au dispărut printre fulgere și fum de parcă n-ar fi existat. Nu a existat durere mai mare și tristețe mai adâncă decât a Lorei. I-a strigăt zile întregi, a alergat, i-a căutat, a fugit înnebunită, a zburat km întregi cu speranța că-și va găsi bunii și dragii. Căci tare mult îi iubea.

Zilele au trecut, anii la fel, iar Lora a învățat să se descurce singură, să doarmă singură, să călătorească singură . Îl mai avea doar pe Sigfrid, mititelul orb care-i făcea câte o vizită și datorită căruia era forțată să vadă culorile și frumusețea lumii.

Lora tocmai va împlini 18 ani. Vârstă la care ai voie să te plimbi singur, să îți găsești perechea ori să începi să îți găsești o ‘cariera’. Lora însă făcuse demult toate astea, o forțase viață. Se plimbă singură, decidea singură totul și nu simțea vreo secundă bucurie în toate acțiunile sale.
Auzise de la alți copii că toți își doresc această vârstă magică, toți își doresc să scape de părinți și să-și vadă de viață.
Iar ea nu visă decât să-i aibă înapoi pe mami și pe tati. Ar fi renunțat oricând la orice doar să-i mai îmbrățișeze o dată.

Căci tare grea e viață de unul singur. Cu atât mai mult atunci când ești mic și ai nevoie de îndrumare, sfaturi, dar mai ales iubire.

Așa că Lora a început să zboare tot mai mult, tot mai departe de casă, cu siguranța vârstei care-i dă posibilitatea deciziei.
Până într-o zi în care a mers la Sigfrid, i-a explicat că vrea să-și caute părinții în lung și-n laț și a plecat.

 Și a pornit Lora noastră către zări îndepărtate, a zburat peste mări și lacuri, peste munți și dealuri până a ajuns într-un loc unde oamenii erau mici, cu ochii alungiți și pielea ușor galbenă. Vorbeau repede, apăsat, cu multe vocale și își plecau trupul în formă de reverență ori de câte ori salutau ori mulțumeau. Veseli din cale afară, primitori și agitați nevoie mare, asiaticii, căci acolo ajunsese copilă noastră, pe pământurile unde astăzi se întinde maiestoasa Asia, au primit-o cu brațele deschise, cu un șirag de flori pe post de mărgele, și mai mult prin semne decât prin vii grai au poftit-o într-o căsuță pe malul oceanului larg.

S-au înțeles greu, căci fiecare vorbea pe limba lui, însă bunătatea din ochi și deschiderea din brațe se înțeleg oriunde, nu au nevoie de traducere.
Și uite așa a ajuns Lora să lucreze alături de localnici, să-i ajute la treburile gospodăriei, dar mai ales la pescuit, căci nimerise într-un sat de pescari. Nu de puține ori le-a salvat bărcile din furtuni, le-a zis unde șade peștele mult și mare și unde se pot vedea balene. Așa au ajuns oamenii să o considere fermecată-prea le știa pe toate – iar ea să aibă un loc unde să locuiască și ce să mănânce. Nu zbura niciodată de față cu alți oameni de teamă de a nu fi prinsă și încarcerată, așa cum din păcate pățesc toate animăluțele și vietățile speciale, care atrag atenția omului.

(va urma…)

    Leave Your Comment Here