“Lasa ca-l schimb eu!”

0 Flares Filament.io 0 Flares ×

Sau cum foarte multe mame – o armata nevazuta de fiinte angelice – si-au invatat fetele o normalitate inexistenta. De fapt ea exista cumva, nu asta e problema, ci ca e o realitate daunatoare atat lor, fetelor, cat si consortilor.

Sa o luam cu inceputul. De cate ori ati auzit in copilaria voastra (aici ma adresez femeilor): “lasa, mama, ca se da el dupa tine!”? sau “barbatii sunt mai.. (nebuni, necredinciosi, copii etc) in tinerete, dar apoi il faci tu se se aseze” sau “pe barbati trebuie sa stii cum sa-i iei si ii schimbi cum vrei”. Lista poate continua in felurite moduri, dar nu asta face subiectul dilemei mele de azi.

Ce vreau sa ridic in discutie e modul eronat in care banuim ca ar trebui sa functioneze o relatie si calea sigura spre o regresie, daca nu ruptura pe temen lung. Daca in primii ani/primii fiori/fluturi suntem fiinte mult mai flexibile si facem multe acte de compromis, de dragul de a ne vedea fiinta iubita ca fiind perfecti, pe masura ce trece timpul, toata aceasta fortare de a fi ce nu suntem ne oboseste si ne frustreaza, asa ca incepem sa ne aratam fix asa cum suntem. Daca in tot procesul asta cineva ne-a mai si impins sa fim cumva, de cele mai multe ori la polul opus de realitatea fiintei noastre, probabilitatea unui dezastru individual, dar si de cuplu e foarte mare.

Sa luam un exemplu dintr-un film ca sa nu implicam subiecti ce s-ar putea simti vizati: el e mare iubitor de sport, fanul echipei Red Socks. Ea apreciaza initial pasiunea cu care el vorbeste, merge la meciuri, cu care isi traieste viata vis a vis de ceva, de un punct de reper. Toate bune si frumoase pana ea usor usor incearca sa-l transforme intr-un pasionat de ea, pe scurt sa-i fure iubirea vietii si sa se puna ea pe soclu, sa fie ea reperul. De aici pana la “nu mai esti barbatul/femeia de care m-am indragostit” nu mai e decat un pas. De la asta pana la moartea pe interior a omului pe care il schimbi nu mai e decat o fraza. De la asta pana la adunare constanta de frustrari a celui care opune rezistenta la schimbare (cum e si normal, e un individ cu identitate proprie, creata in timp) si la aducerea lor in cuplu mai e doar un pas. De la asta pana la a nu mai recunoaste omul pe care il iubesti (?!) nu e decat o secunda.

Ce nu inteleg eu e de ce? De ce te indragostesti de un om, poate tocmai pentru ca-l vezi pasionat, foarte pasionat de ceva, ori foarte vesel/petrecaret, cumva care te atrage, iar apoi duci o lupta de a-i innabusi fix ce-ti placea, in a-l face altul? Oare nu e mai simplu sa cauti altul direct? Altul intocmai pe cerintele tale?

Am cateva raspunsuri, insa inca dezbat cu mine si cu voi, daca aveti timp sa lasati comentarii. Unul ar fi pentru ca ai avut planul asta de la inceput, de exemplu: ma deranjeaza ca e prea… ori cam.. dar o sa am rabdare si o sa-l fac dupa chipul si asemanarea mea.

Altul ar fi posesivitatea si simtul asta exacerbat al faptului ca omul de langa noi nu numai ca ne apartine, intr-un mod in care parca e castigat in targ, dar si trebuie sa ne venereze, sa-si schimbe prioritatile si viata, sa graviteze in jurul nostru. (Exemplele pot fi si feminine si masculine. Am ales sa incep discutia vorbind despre mame de fete si femei pentru ca acolo am vazut cea mai mare concentrare pe a schimba omul, la barbati am intalnit fenomenul mult mai rar).

Iar urmarile unei astfel de gandiri sunt cum nu se poate mai grave. Le vad zilnic in jurul meu si in societate. De la prieteni care au divortat pentru ca ea e prea pasionata de ceva, sa zicem calatorit, pana la societatea romaneasca care se scalda intr-o mocirla de nedescris in ceea ce priveste guvernarea pentru ca, nu-i asa, important e sa avem pe cineva la conducere, apoi in timp si cu rabdare, ii dam noi dupa noi, nu? 🙂

Dupa 32 de ani de viata si vreun an de terapie, dupa multe carti citite si observat lumea, cred cu tarie ca am fi oameni mult mai fericiti daca ne-am permite sa fim asa cum suntem, daca am fi sinceri din prima pana in ultima secunda, daca ne-am aprecia pentru ce putem face, nu pentru ce spune societatea ca ar fi bine sa apreciem. Si ne-am putea baza cu adevarat unii pe altii si am avea relatii mai trainice.

  • Gabriela

    Cred că ar mai fi o componentă de urmărit aici – modul/traiectorie pe care cei doi evoluează. Poate la început partyurile erau fun pentru amândoi, doar că A grew out of it, pe când B încă se mai distrează. Iar atunci ‘nu mai eşti persoana de care m-am îndrăgostit’ are o altă poveste.

  • Diana Gava

    Mi-a spus mama când m-am măritat: ”Uită-te bine la el că trebuie să îți placă exact așa! Așa îl iei, așa îl ai”. Și l-am luat asumat 🙂
    Cred că mult prea des oamenii se îndrăgostesc de imaginea pe care o au despre celălalt, alături de idealurile și fanteziile lor, decât de celălalt exact așa cum este, la pachet cu bune și ”în curs de dezvoltare”.

  • Andreea

    Ce mama faina ai! Asa-i, si cand asteptarile nu corespund cu realitatea se produc rupturi, conflicte, apar probleme.

Leave Your Comment Here