Zambim si plangem liber
- Personal
- 26 November 2013
Cu vocea sunand a dumnezeu lichid iti deschizi bratele, lansandu-ma sa cred de fiecare data, doar pentru mine. De fapt inima ta e imparita, asa ca la biologie, in 4 camarute. Sunt mandra sa-ti ocup un intreg ventricol.
Mi-ai dat in fiecare zi tot ce n-am putut sa-mi adun cu propriile maini si inca ceva in plus. Sa fie, ca nu se stie, mama. Imi spui in fiecare clipa cele mai dorite cuvinte, cele mai asteptate adevaruri, dincolo de filosofi, istorici si psihiatri.
Nu ti-am luat ochii, dar stiu ca m-ai invatat sa vad prin ei. Nici statura, dar as da orice sa ajung la inaltimea ta. Mi-ai dat in schimb obisnuinte vechi, din vremuri apuse, de a fi blanda cu oamenii si dorurile lor.
Imi esti tampla de sprijin cand rabd cutitul pan’la os. Si zambet perpetuu cand am un corp prea mic sa cuprinda fericirea.
De pe vremea fetitei blonde si buclate, cu ochi verzi si pometi grasuni, ba chiar inca de dinainte, din alte vieti, daruiesti iubire.
Cu cea mai adanca rabdare din univers ma inveti zilnic tot ce conteaza. Prin tine am gasit ca a fi onest si bun, cald si integru, urat sau mai frumos, sarac ori bogat inseamna a fi om. Adica liber. Multumesc!
Te iubesc, mama!
Si iarta-ma caci, „ocupat peste măsură cu nevoile mele, abia acum avui răgaz să-ţi scriu două trei cuvinte. ” (C-tin. Brancusi)
