E ora
- Personal
- 9 November 2013
E ziua aceea nici la mijloc, nici la margini, cu luna jumate pe geamul meu, frumos incadrata – de parca fereastra mea e instagramista. E ziua aceea in care e vreme de Neruda si zambesc tamp 5 minute ca sa oftez 30. Imi aduc aminte de spaniola invatata in liceu, din propria mea vointa, si incerc sa-l traduc pe Neruda in gand: “Ahora bien,/ si poco a poco dejas de quererme/ dejaré de quererte poco a poco./ Si de pronto/ me olvidas / no me busques,/ que ya te habré olvidado.” Da, limba asta e facuta pentru poezie. Chiar, oare de ce nu invatam toate poeziile in limbile lor de origine, sa intelegem care limba-i mai potrivita si armonioasa pentru asemenea arta?
E momentul acela in care mierea cu ghimbir are gust de placinta cu branza dulce ori inghetata. E seara in care am inteles ca fiecare frunza se prabuseste la pamant doar o data. Asta dupa ce-am invatat azi ca trebuie sa fii intai special ca sa-ti doresti sa fii normal si ca viata iti poate aduce 30 de fracturi deschise si 20 de operatii, insa nu te poate impiedica apoi sa zbori ca s-o infrunti.
E luna care mi-a adus pentru a-mi lua si care ma sfidaza ori de cate ori are ocazia. Bine ca-i doar o data pe an.
E vremea aceea stupida in care-i marea vraiste si plicul de pe masa gata scris. Si el o sa sfarseasca ars.
And..
“remember
that on that day,
at that hour,
I shall lift my arms
and my roots will set off
to seek another land.” (P.N.)